Ce manual de limba franceză aleg?

Posté par Constanta-Ecaterina Naidin le 21 août 2019

Până mâine, 22 august, trebuie să aleg unul sau mai multe manuale de limba franceză dintre cele care au apărut de curând.
Le-am văzut pe toate, și pe cele de care am nevoie, și pe cele de care nu am nevoie anul acesta. Practic, nu pot să aleg decât unul dintre cele trei manuale de clasa a VII-a (L2), pentru L1, clasele a VI-a și a VIII-a, neavând ce să aleg.
Dintre cele trei, m-am oprit asupra celui care are, după părerea mea, cele mai puține greșeli grave. Pentru că aceasta este situația, toate cele trei manuale au greșeli de scriere impardonabile pentru nivelul de studii declarat al autorilor și al evaluatorilor. Cred că o să le iau pe rând, așa cum am mai făcut, și le voi face publice.
Manualul pe care l-am ales eu este cel al Editurii ArtKlet. Nici acest manual nu trece testul lui etc. sau pe cel al abrevierii numeralelor ordinale, în cuprinsul acestuia întâlnindu-le când scrise corect, când incorect (dar mai rar decât în cazul celorlalte două manuale). Îmi place modul în care sunt introduse conținuturile, insistența asupra noțiunilor gramaticale, tipografia apropiată de cea a limbii franceze autentice (spațiere adecvată, punctuație, scrierea majusculelor). Este de lucrat la organizarea textului (de exemplu, nu agreez faptul că după cifrele arabe apar litere mari latinești, ar trebui să fie invers).

Nu am găsit în acest manual greșeli grave de limbă, chiar dacă, în celelalte manuale, acestea pot fi doar scăpări ale corectorilor. Când văd „milles feux” sau „anniversaire” la feminin, nici nu vreau să mai văd altceva, acel manual nu mai are loc pe lista mea.

Dar și în cazul manualului ales de mine a trebuit să fac un mare compromis. Am găsit într-un manual de clasa a V-a trema și sedila incluse în rândul accentelor. În manualul ArtKlet, avem doar trema printre accente (pagina 109) , ceea ce mă face să cred că există o școală care așa îi învață pe profesori, că sedila și trema ar fi accente. 

Eu nu știu ce cărți sunt folosite în această școală, eu însă am învățat după cărți în care scrie ca mai jos:

Inkedles signes diacritiques_LI

Cartea din care este extrasă această imagine este scrisă de Bénédicte Gaillard și de Jean-Pierre Colignon, adică de niște giganți ai scrierii corecte în limba franceză. Nu cred că mulții autori ai acestui manual i-ar contrazice. Sper ca până la următorul să își învețe lecțiile și să-l facă fără greșeli, așa cum sunt manualele de limba franceză din Franța. Sau din Anglia, din Spania, din…
Ale noastre sunt, din păcate, departe, foarte departe de ceea ce înseamnă scriere corectă în limba franceză.

Publié dans A scrie şi… a şti să scrii | Pas de Commentaire »

Litera p

Posté par Constanta-Ecaterina Naidin le 20 août 2019

Multă vreme am crezut că litera p, folosită ca abreviere fantezistă pentru punct sau puncte în toate subiectele naționale elaborate de MEN, este găselnița unei secretare puțin instruite, angajată de MEN pe bază de p (se-nțelege, nu-i așa?) și fără studii filologice, gândeam eu, pentru că se presupune că un filolog a învățat în școala de filologi cum se construiește și cum se folosește o abreviere și nu ar strecura într-un document public o literă cu pretinsă valoare abreviativă, fără a o explica sau a o defini.
Dar m-am înșelat. Se pare că cel mai mare beneficiar, consumator și distribuitor de p din MEN este chiar departamentul de limba franceză. Atât de mult îi place acestui departament litera p, încât nu s-a sfiit s-o aprobe ca abreviere valabilă în cel puțin două din manualele de limba franceză apărute anul acesta. Inserez mai jos două imagini preluate din aceste manuale, în care această literă este forțată de lenea intelectuală a unor autoare să țină locul substantivului points: prima, din manualul pentru clasa a VII-a (L2) al Editurii Booklet (unde se poate vedea și că autoarele nu cunosc genul cuvântului „anniversaire”, reprezentat aiurea printr-un pronume COD feminin), a doua, din manualul pentru clasa a V-a (L1) al Editurii Litera (unde se poate vedea și că s-a pierdut inexplicabil un accent de pe o majusculă).

25 p

20 p

 

Acest p folosit ca abreviere în manualele de limba franceză este dovada unei slabe cunoașteri a limbii franceze, unde abrevierile sunt riguros normate și ocupă întotdeauna un capitol important în cărțile despre scrierea corectă. Dacă autoarele nu s-au învrednicit să citească, de exemplu, acest studiu extraordinar destinat abrevierilor în limba română, accesibil oricărui utilizator de internet, ar fi putut măcar să arunce o privire într-un dicționar franțuzesc și să citească ce scrie acolo în dreptul literei p. De exemplu, aici, în secțiunea consacrată funcționării literei p ca semn abreviativ. Sau, dacă nu le-a ajutat știința de care dispun să își caute informațiile corecte, ar fi putut să caște ochii într-un test DELF, DALF, TCF sau în orice alt test de limbă franceză, în care  point și points nu sunt niciodată abreviate, ci scrise integral.
Dar nu, când tu ești așa cum ești, vrei să îi cobori și pe alții, ba chiar să le impui standardul tău scăzut printr-un manual, chiar două.
Pe înțelesul tuturor, există două mari tipuri de abrevieri: abrevierile convenționale, recunoscute universal, precum siglele, acronimele, simbolurile chimice, unitățile de măsură, denumirea monedelor etc., și abrevierile conjuncturale, numite și circumstanțiale, speciale sau particulare. De exemplu, dacă eu consider că acestor autoare li se potrivește litera p ca abreviere pentru standardul lor profesional și vreau să trec această literă p (cu sau fără punct abreviativ) într-un document public ca abreviere conjuncturală, atunci o definesc, o explic, de obicei la începutul acelui document, unde spun că p vine de la p… Știe acest lucru orice absolvent de licență care și-a scris singur lucrarea de absolvire, pentru că a întocmit o listă cu abrevierile folosite și a plasat-o la începutul acelei lucrări.
Autoarele noastre nu par însă a ști acest amănunt și nu îl știu nici cei care redactează subiectele examenelor naționale. Au trecut peste redactarea unei lucrări de licență direct la redactarea subiectelor naționale sau a manualelor școlare, consumând excesiv litera p.
Manualul Editurii Litera mai sus citat este plin de p și de alte mostre de p, pentru că e făcut de niște p. S-a înțeles, da? Am scris exact ca susținătorii și distribuitorii literei p în documentele publice ale MEN.

 

,

Publié dans A scrie şi… a şti să scrii | Pas de Commentaire »

Cum să testezi un manual de limba franceză?

Posté par Constanta-Ecaterina Naidin le 21 juillet 2019

Înainte de a începe să corecteze un document (spațiu cu spațiu, caracter cu caracter, paragraf cu paragraf etc.), orice profesionist aplică textului pe care îl are în față niște teste simple care să îl ajute să identifice cele mai frecvente greșeli, pentru a putea mai apoi să opereze ușor și repede corectura adecvată.

Nu este cazul autorilor de manuale din ultimii ani, care ne livrează mereu manuale scrise greșit. Anul acesta, ca să nu mai avem astfel de manuale, a fost organizată o mare selecție națională de „specialiști” care să garanteze calitatea scrierii acestora.

Am așteptat cu nerăbdare manualele de franceză. Rezultatul: manualul de limba franceză pentru clasa a V-a care a obținut cel mai mare punctaj este plin de greșeli, unele dintre acestea revoltător de grave.

Putem găsi acest manual la această adresă: https://www.litera.ro/manualelitera/manuale/Manual%20Franceza_cls%205_L1_Litera.pdf.

Primul test pe care-l putem aplica acestui document este scrierea abrevierii etc., care reprezintă cea mai „enervantă” greșeală din manualele de limba franceză. Autorii, cei mai mulți, nu cunosc faptul că în limba română această abreviere NU este precedată de virgulă, în timp ce în limba franceză virgula înainte de etc. este obligatorie, ca și în limbile engleză sau spaniolă, de exemplu. Din această cauză și considerând probabil că ambele grafii sunt acceptate, etc. apare în manualele de limba franceză, în secvențele scrise în această limbă, când cu virgulă premergătoare, când fără virgulă. Această inconsecvență trădează lipsa unei culturi lingvistice solide și puținătatea lecturilor. Un profesor care a citit multe cărți în limba franceză nu comite o astfel de greșeală.
În manualul despre care vorbim, această abreviere apare de zece ori și de cinci ori este scrisă greșit. Într-unul dintre cele cinci cazuri eronate, abrevierea etc. este precedată de virgulă, dar este urmată de… semnul „puncte de suspensie”, ceea ce reprezintă o greșeală foarte gravă, pentru că această alăturare este pleonastică, ambele având cam același sens, respectiv „ceva adăugat, dar neprecizat”. Inserez mai jos o imagine în care pot fi văzute cele cinci forme scrise greșit.

Limba franceză etc.

 

Un alt test: abrevierea numeralelor ordinale.
În 2006, România a fost gazda celui de-al XI-lea Sommet al Francofoniei. A fost o onoare pentru mine să particip la acest eveniment în calitate de organizator (mai ales că selecția a fost foarte dură, vreo șase pe loc). La un moment dat, am nimerit în mijlocul unei dispute ortografice. Reprezentanții Franței și ai Canadei erau intrigați de modul în care românii scriseseră numele evenimentului: XIème Sommet de la Francophonie. Greșit, adică. Trebuia scris XIe Sommet de la Francophonie, abrevierea cu -ème fiind eronată. Practic, noi suntem singurii francofoni care au scris greșit numele acestui eveniment. Și deși, tot în acel an, câștigasem prima olimpiadă de limba franceză destinată profesorilor de franceză din România, unde avusesem niște grile cu abrevierea numeralelor ordinale, eram și eu influențată de manualele pe care lucram, în care numeralele ordinale erau abreviate cu -ème și -ère, și consideram că și aceste grafii erau corecte. Nu erau și nici acum nu sunt, dar ele trenează încă nepermis prin manuale.
În manualul de față, legat de această abreviere, am găsit o dublă greșeală: abrevierea cu cifre romane urmate de -ème a grupelor verbale. În limba franceză, în toate gramaticile, grupele verbale sunt ordonate cu ajutorul cifrelor arabe: 1er groupe, 2e groupe, 3e groupe.

1er groupe

Faptul că autoarele și corectorii acestui manual nu cunosc acest amănunt demonstrează că au citit prea puține gramatici și cărți în limba franceză.

Nu voi face aici inventarul tuturor erorilor din acest manual, pentru că autoarele lor au fost plătite ca să le scrie și ar fi nedrept, așadar, să se instruiască gratis. Voi spune doar că lipsesc accente și cratime, că există cel puțin un accent pus aiurea, că există majuscule folosite fraudulos,  majuscule înlocuite de minuscule și mai există, din păcate, informații eronate care spun mult despre „cultura” autoarelor, a corectorilor și a pletorei de evaluatori. De exemplu, am fost uimită să constat ca aceștia nu știu că există o diferență între mont Blanc și Mont-Blanc, așa că le pun mai jos o poză din Larousse online (pentru conformitate, pot găsi explicația din poză la această adresă: https://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/mont/52471#locution) și poze din manualul Domniilor Lor, unde avem doar Mont-Blanc, folosit de două ori și, de fiecare dată, greșit.

mont balanc Mont-Blanc sommet

Mont-Blanc 1

Aș vrea să văd acum manualul care a obținut locul al doilea. Dacă acest manual premiant are atât de multe greșeli, cât de slab poate fi următorul clasat?

Publié dans A scrie şi… a şti să scrii | Pas de Commentaire »

Punctul și parantezele

Posté par Constanta-Ecaterina Naidin le 19 juillet 2019

Cea mai simplă și mai constantă regulă de folosire a unui semn de punctuație, pentru că funcționează la fel în mai multe limbi, este relația punctului final cu parantezele rotunde (numite mai jos și în titlu paranteze). Aceasta se manifestă în două cazuri concrete:

1. Dacă textul încadrat de paranteze este un fragment de propoziție sau de frază, nu se va pune niciun semn de punctuație înaintea primei paranteze și nici punct final înainte de a doua paranteză (cea de închidere). Punctul final poate fi pus după paranteza de închidere doar dacă fragmentul încadrat figurează la sfârșitul textului integrator. 

Maria și-a cumpărat haine noi (o rochie, un palton și o pereche de pantaloni).

2. Dacă textul încadrat de paranteze este o propoziție (completă sau eliptică), o frază sau o suită de fraze, iar acest text urmează după un punct final (care încheie o propoziție, o frază, o suită de fraze), textul încadrat va avea un punct final înaintea parantezei de închidere.

Maria și-a cumpărat o rochie albă. (Ar fi preferat altă culoare, dar nu aveau mărimea sa pentru acest model.)

În concluzie, fragmentul de propoziție sau de frază, încadrat de paranteze și inserat într-un text, nu va avea niciun punct final înaintea parantezei de închidere, iar propoziția, fraza sau suita de fraze complete nu vor putea fi inserate în mijlocul unui text în forma lor grafică, adică prezentate cu majusculă inițială și punct final, dar vor putea fi introduse după un punct final al altui text și vor avea propriul punct final înaintea parantezei de închidere.

Din păcate, această regulă simplă, fixată și în cuprinsul paragrafului 189 din Îndreptarul, ortografic, ortoepic și de punctuație (cartea de căpătâi a punctuației în limba română), este încălcată acolo unde te aștepți mai puțin: în documentele MEN, în manualele școlare și, pe ici, pe colo, chiar în Gramatica de bază a limbii române (apărută sub egida Academiei Române), adică în documentele care ar trebui să reprezinte referința în domeniu. 

Inserez mai jos niște imagini care arată cum tratează acest subiect Bescherelle, La Grammaire pour tous (paragraful 179) și Gramatica de bază a limbii române citată mai sus (pagina 319).

highlights parantez Bescherelle

 

Paranteza GA

 După cum se poate vedea, în exemplul românesc lucrurile sunt mult mai grave decât ne-am putea imagina: al treilea punct, cel subliniat în roșu, nu închide nimic, este pus absolut aiurea, ceea ce este inacceptabil la acest nivel. Nici măcar, să zicem, nu poate închide așa-zisa enumerare introdusă după semnul „două puncte”: în acest caz, ar fi trebuit să avem un semn de punctuație delimitativ după primul element al enumerării (virgulă sau punct și virgulă), care, oricum, nu și-ar fi avut rostul după acel punct final al primei propoziții.

Am mai spus-o de multe ori: această Gramatică de bază a limbii române trebuie rescrisă, pentru că are foarte multe greșeli de scriere. Să ne gândim doar la relația parantezelor cu alte semne de punctuație.

Prezența acestor greșeli în lucrări normative arată cât de puțină importanță se acordă punctuației în programele de studii și cât de mult rău poate face credibilității profesionale un punct plasat inadecvat față de o paranteză. 

Organizatorii acestor programe de studii ar trebui să se gândească ce vor face mai departe studenții pe care îi pregătesc. Dacă se vor face profesori sau autori de manuale sau de gramatici academice, nu vor avea nicio problemă, căci vinovate de fraudarea limbii române sunt doar Dăncilă și Grapini, niciodată autoarele titrate ale unui manual de limba română plin de greșeli de clasa întâi. Dacă însă vor alege o profesie mai bine plătită, în domeniul comunicării într-o multinațională, de exemplu, atunci vor fi penalizați cu 10 % din salariu pentru fiecare greșeală de scriere. Iar „greșeală de scriere” în acest domeniu înseamnă mult mai mult  decât ce ne învață pe noi autorii de gramatici academice, dovadă că nici ei nu știu tot ce trebuie. Acești studenți trebuie să învețe singuri foarte multe lucruri.

Există însă și alt fel de consecințe. Modelele de scriere incorectă, preluate din manuale sau lucrări pretins științifice, sunt luate drept bune practici de unii profesori, care le transmit mai departe. Ultima modă este să umple Facebookul cu ele. Uneori se întâmplă să le considere atât de bune, încât oricine îndrăznește să le atragă atenția asupra folosirii inadecvate a punctului asociat parantezelor este apostrofat, insultat sau amenințat că va fi dat în judecată. (Mi s-a întâmplat chiar mie, deci vorbesc din experiență.)

Deocamdată, singurele semne de punctuație care îți pot aduce și sancțiuni de natură penală sunt ghilimelele. Despre acestea, cu altă ocazie.

 

Publié dans A scrie şi… a şti să scrii | Pas de Commentaire »

Șlem sau slam?

Posté par Constanta-Ecaterina Naidin le 16 juillet 2019

Interesul pentru tenis al românilor, amplificat de succesul Simonei Halep, a adus pe buzele și tastaturile acestora un cuvânt nou: slam. Îl auzim și îl vedem scris de atâtea ori, încât este de mirare că nimeni nu a deschis un DEX sau un DOOM să vadă dacă acest cuvânt există în limba română.

Din start, trebuie să spun că titlul nu este scris corect. Pentru cuvântul slam ar trebui să folosesc niște caractere pe care eu mă încăpățânez să le numesc  „italice”, în ciuda DEX-ului care le numește „cursive”, dar pe care șablonul ales de mine pentru acest blog nu mi le permite în titlu.

Printre alte misiuni, caracterele italice o au și pe aceea de a marca un cuvânt străin neadaptat într-o limbă,  adică un cuvânt care nu s-a lexicalizat ca atare și care nu este înregistrat ca fiind corect.

Într-adevăr, dacă este să ne luăm după DEX și după DOOM, termenul corect este „șlem”, intrat în limba română pe filieră franceză și, probabil, consolidat grafic și sonor pe vremea succeselor celorlalți doi mari tenismeni români, Ilie Năstase și Ion Țiriac. Eram copil atunci și toată lumea spunea „șlem”.

După părerea mea, „șlem” ar trebui să spunem și să scriem și acum, mai ales că aceasta este norma, dar Simona ne este atât de dragă, încât nu îndrăznim să o contrazicem atunci când alege să folosească „slam”, pronunțat după modelul britanic. Nici măcar Ilie Năstase nu o contrazice, acesta alegând să pronunțe „slam” chiar așa cum se scrie, deși pe vremea sa toți comentatorii pronunțau „șlem”.

Aici ar putea interveni adepții pronunțării cuvintelor străine ca în limbile de proveniență. Nu spunem noi maus și laic, deși scriem încă mouse și like?

Ca să împăcăm (și să complicăm!) pe toată lumea, cred că ar trebui să pronunțăm acest cuvânt exact așa cum se pronunță în țările care organizează astfel de turnee: Franța (https://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/chelem/15061?q=chelem#14929), Marea Britanie și Statele Unite (https://dictionary.cambridge.org/dictionary/english/slam) și, în sfârșit, Australia (https://fr.wiktionary.org/wiki/slam#Prononciation).

 

Publié dans A scrie şi… a şti să scrii | Pas de Commentaire »

10.40 nu este totuna cu ora 10:40

Posté par Constanta-Ecaterina Naidin le 3 mars 2019

Exprimarea scrisă în limba română are foarte multe capitole nereglementate.

Așa se întâmplă, de exemplu, cu scrierea numerică a orei și a minutelor. O tradiție greu de explicat, nerecenzată în lucrările de specialitate, a impus în limba română forma cu punct separator între ore și minute. De exemplu: 10.40. Deși există un standard internațional pentru formatul orei (ISO 8601), care recomandă semnul „două puncte” ca separator între ore și minute (10:40), acest standard este folosit la noi doar în tabele sau în exprimarea unor date tehnice (orarele mijloacelor de transport, de exemplu). În rest, se folosește scrierea orei cu punct separator, scriere care este cel puțin surprinzătoare, pentru că, din punct de vedere numeric, acest format trădează o inadvertență între formă și conținut.

Pentru necunoscătorii acestei convenții tipografice românești, acel punct poate fi interpretat ca separator zecimal în urma transformării numărului de ore și minute într-un număr zecimal, normele internaționale recunoscând rolul de separator zecimal al punctului, indiferent de limba în care este folosit, deși unele țări preferă virgula. Astfel, transformată în număr zecimal, ora 10:30 se scrie 10.50 (cu punct zecimal separator) sau 10,50 (cu virgulă zecimală separatoare), iar 10.40 ar însemna ora 10:24. (Puteți verifica aceste echivalențe la această adresă.)  

Am ales ultimul exemplu (10.40) pentru că l-am găsit scris pe internet ca oră de începere a unei emisiuni TV despre exprimarea corectă în limba română. Această convenție tipografică românească de notare a orei este percepută, așadar, ca fiind corectă, cu toate că nicio lucrare oficială nu o înregistrează ca atare, iar din punct de vedere logic și matematic, așa cum cred că tocmai am demonstrat, nici nu poate fi corectă.

Nu știu dacă punctul separator între ore și minute apare în vreo altă limbă. Dacă apare, sigur este reglementat undeva, există coduri tipografice accesibile publicului larg sau recomandări oficiale în lucrări care reglementează orice tip de scriere. Noi trebuie să mai așteptăm.

 

Publié dans A scrie şi… a şti să scrii | Pas de Commentaire »

Scrierea unui text în mediul online

Posté par Constanta-Ecaterina Naidin le 3 février 2019

Cuvintele pe care le scriem spun mai multe despre noi decât putem spune noi despre ele.

În lumea virtuală a blogurilor, a forumurilor  sau a rețelelor sociale animate cu ajutorul tastaturilor, cuvintele scrise sau practicile dezvoltate în jurul acestora evoluează imprevizibil: capătă sensuri sau funcții noi, se întipăresc  în memoria utilizatorilor, dispar precum au apărut sau își așteaptă rândul pentru a fi descoperite și puse în practică. Necunoașterea acestor funcții noi, apărute ca urmare a extinderii scrierii computerizate în rândul publicului larg, ne poate aduce etichete nedorite sau blocaje în comunicare.

Majusculele proscrise

Dacă am descoperit comunicarea prin intermediul internetului înainte de a avea un cont pe Facebook sau pe Twitter, atunci trebuie să fi auzit de un concept foarte interesant: neticheta. Aceasta cuprinde un set de reguli de bună conduită pe care le respectăm atunci când inițiem sau continuăm un schimb verbal scris în mediul online. Cele mai multe dintre aceste reguli nu sunt recunoscute de către lingviști, tipografi sau editori, adică de cei care ar putea să le dea o justificare științifică, dar sunt respectate de toți cei care au înțeles că scrierea corectă înseamnă credibilitate și bună reputație profesională, oricare ar fi canalul de comunicare online ales.

Vom găsi aceste reguli cu o simplă căutare pe net. Vom observa apoi că toate listele așază pe prima poziție interdicția de a scrie cu majuscule consecutive, sau, în termeni tipografici, cu litere capitale.

Scrierea cu majuscule este percepută în mediul online ca find expresia țipătului, a strigătului, a tonului răstit, a agresivității, iar cel care le folosește este considerat  nepoliticos, agresiv, chiar violent.

Nu există o explicație științifică pentru această conotație, există doar o convenție stabilită între primii utilizatori ai comunicării online. Tipografii și editorii acceptă majusculele succesive pentru titluri, afișe sau pagini de ziar, dar nu recenzează această nouă misiune a majusculelor care compun orice tip de text în mediul online.

Dacă vom face căutări aprofundate, vom găsi și atestări ale acestei convenții la începuturile sale. Le-am găsit și eu, dar nu mi s-au părut convingătoare. Explicația mea pentru acest sens nou al majusculelor înseriate vine de departe, din vremea benzilor desenate în care replicile spuse cu voce tare erau scrise cu majuscule, în timp ce replicile spuse cu voce joasă sau gândurile erau exprimate cu litere mici, fiecare într-o bulă cu formă specifică.

Oricare ar fi explicația, ar fi bine să nu mai scriem mesajele noastre cu litere mari. În afara conotației mai sus amintite, care este familiară tuturor utilizatorilor online experimentați, scrierea cu majuscule ocupă mult spațiu, este foarte greu de citit și devine iritantă pentru ochi, făcând foarte dificilă înțelegerea textului astfel scris.

Punctele de suspensie

Punctele de suspensie au foarte multe funcții, câteva descrise aici. Folosit de obicei pentru a sugera ceea ce nu poate fi exprimat, pentru a ascunde ceva sau pentru a ne ține în suspans, acest semn de punctuație se bucură de o „reabilitare” în mediul online, în sensul că putem afla ce se ascunde în spatele lui.

Într-adevăr, există cazuri când punctele de suspensie folosite pe internet sau într-un program informatic arată calea spre o fereastră nouă, spre o casetă de dialog, spre o pagină nouă, spre niște comenzi virtuale noi. Ca în imaginea de mai jos unde, făcând clic pe semnul în discuție, vom descoperi câteva comenzi care ne vor ajuta să gestionăm mai bine mesajele din cutia poștală Yahoo.

trei puncte 

Dar aceasta nu este singura funcție nouă a punctelor de suspensie. Dacă suntem activi într-o rețea socială sau într-un canal de comunicare scrisă (Messenger), observăm cum trei puncte de suspensie se activează și se pun în mișcare chiar în momentul în care cineva ne scrie un mesaj sau un comentariu sau un răspuns la ceea ce am postat noi. Este un soi de dans simpatic pe care îl adorăm pentru că o rețea socială presupune și interacțiune, iar orice mesaj scris validează atât misiunea acelei rețele, cât și așteptările noastre de la acea rețea, chit că nu este vorba întotdeauna de conținutul potrivit.

Nu știu în ce măsură această ultimă „funcție” a punctelor de suspensie se va menține, programele informatice inovează mereu și s-ar putea ca punctele de suspensie în mișcare să fie înlocuite cu un instrument nou.

Până atunci, să ne bucurăm că putem afla, în cel puțin două cazuri, ce se ascunde în spatele acestui simpatic semn de punctuație!

Punctuația răspunsurilor la comentariile de pe Facebook

Când este vorba despre punctuație, internetul este spațiul care permite coabitarea unor practici dintre cele mai contradictorii. Regulile consacrate sunt în general respectate, dar există și situații în care sintaxa care ne este propusă împiedică aplicarea acestor reguli sau ne obligă la anumite artificii ce asigură doar pe jumătate sau deloc respectarea lor.

Este cazul răspunsurilor multiple la comentariile de pe Facebook. Un utilizator „aruncă” un subiect, alții îl prind din zbor și îi dau o continuare, dar apar alți utilizatori care vor să nuanțeze, să aprobe sau să contrazică un răspuns anterior și ne trezim într-o încrengătură din care cu greu am ieși, dacă administratorii Facebook nu ar f inventat un instrument care să ne orienteze exact către cel căruia vrem să îi răspundem. Astfel, în cazul în care mai mulți utilizatori au ales să răspundă aceluiași comentariu, dacă vrem să mai adăugăm și noi unul, alegem numele celui căruia vrem să îi răspundem, apoi apăsăm butonul „Răspunde”. Se va deschide o casetă de dialog în care vedem deja instalat numele respectiv, introdus automat de Facebook. Acest nume are încorporată o hiperlegătură spre pagina de Facebook a utilizatorului ales de noi. Așadar, este vorba despre un instrument informatic ce nu face parte din discursul nostru.

După acest nume, mulți utilizatori români, îndemnați și de niște pretinse autorități în materie, au ales să pună o virgulă, considerând că acel nume este un apelativ după care trebuie să punem neapărat o virgulă, așa cum am învățat în clasa întâi, iar această virgulă ar asigura integral corectitudinea exprimării noastre scrise.

Numai că lucrurile nu stau tocmai așa, iar dacă analizăm cu atenție întregul răspuns, vom observa că virgula este insuficientă pentru a da un răspuns corect din punct de vedere lingvistic, ba chiar inutilă. Iată mai jos câteva argumente de bun-simț în acest sens:

1. Virgula este primul lucru pe care îl scriem, deși acest semn nu apare niciodată în poziție inițială. Este cel puțin curios să izolăm prin virgulă un element care nu aparține discursului nostru și să începem propriul discurs cu această virgulă.

2. Dacă vrem să fim puriști până la capăt, să analizăm puțin ce vedem atunci când scriem și ce vedem după ce validăm răspunsul nostru cu Enter. Așadar, la început vedem doar numele celui căruia ne adresăm, punem virgula, scriem răspunsul și apăsăm tasta Enter. Obținem o suită ca aceasta:

                      Numele nostru Numele celui căruia îi scriem, răspunsul nostru.

Ceva nu este în regulă cu această nouă sintaxă, pentru că între numele nostru și următoarea secvență nu avem nimic și știm bine că norma nu admite o astfel de alăturare. Conform acestei norme, după numele nostru ar trebui să avem semnul „două puncte”, apoi să trecem pe rândul următor, să tastăm o linie de dialog, apoi un spațiu insecabil, apelativul, virgula și răspunsul nostru. Ca în suita de mai jos:

                        Numele nostru:

                        — Numele celui căruia ne adresăm, răspunsul nostru.

Abia acum am fi aproape de litera „bibliilor” de scriere corectă. Dar nici aceste manipulări nu ar fi de ajuns pentru a fi corecți până în măduva oaselor. Dacă ne-am adresa unui francofon european, ar trebui să introducem încă un spațiu insecabil în fața semnului „două puncte”, iar dacă ar fi vorba despre o persoană pe care nu o putem tutui, ar trebui să introducem și un apelativ de politețe (domnule, doamnă) în fața numelui acestuia. Complicat, nu? Și mai complicat ar fi să încercăm să realizăm aceste manipulări: platforma nu permite realizarea spațiului insecabil, iar tastarea caracterului em dash pentru linia de dialog ne va scoate din conversație.
Sau am putea scrie acest mesaj ca replica dintr-o piesă de teatru. Atunci am avea nevoie de numele nostru scris în litere capitale mici, semnul două puncte, numele destinatarului, virgula și continuarea răspunsului nostru. Asta ca să scriem cu adevărat corect, nu doar folosind acea virgulă rătăcită după două nume care nu au nimic între ele. Dar, surpriză: nu poți realiza capitale mici în caseta de răspuns Facebook! În plus, nu poți modifica forma informatică oferită de Facebook numelui nostru, pentru că modificarea acestei forme anulează funcția informatică pentru care a fost creată. Are vreun rost să facem lucrurile pe jumătate? Unii spun că e bine cu virgulă, eu spun că acea virgulă este incorectă și cred că tocmai am justificat de ce.

3. Pe Facebook, există o mare lejeritate în alegerea numelui. Este imposibil să răspundem corect, dacă punem virgulă după numele utilizatorului „Rareș care te privește galeș” sau „Căprioarele cu ochi blânzi”. După astfel de nume, virgula ne-ar trimite într-un ridicol maxim, iar dacă am ține morțiș la regulile de punctuație învățate, în răspunsul nostru am avea nevoie nu numai de virgulă după astfel de nume, ci și de modificarea acestora („Rareș care privește galeș”, „Căprioarelor cu ochi blânzi”), iar pentru asta ar trebui să le ștergem pe cele oferite de Facebook, ceea ce ar însemna, din nou, să-i pierdem de tot pe interlocutori: modificarea numelui anulează comanda informatică din spatele lui. Practic, acest nume nu mai poate fi folosit cu funcția creată de informaticieni, cea de reperare a interlocutorului nostru, nicidecum de identificare lingvistică a acestuia prin intermediul unui apelativ. Acest nume introdus automat de Facebook este un instrument informatic orientativ, iar tratarea sa lingvistică poate fi trecută în seria fenomenelor de hipercorectitudine. Un astfel de fenomen îi face pe unii să spună „bleumaren” în loc de „bleumarin”.

Mă opresc aici cu aceste argumente, deși ar mai fi câteva și mă gândesc acum la unele onomatopee imposibil de introdus după un apelativ urmat de virgulă.

Le-am scris și pentru a justifica refuzul meu de a folosi acea virgulă în modelul de răspuns oferit și inițiat de administratorii Facebook. Cred că am spus suficient pentru a demonstra că această virgulă este insuficientă pentru a da un răspuns scris corect. Virgula aceasta poate fi utilă doamnelor și domnilor prețioși, dar este imposibil de tratat ca un semn de punctuație care marchează un raport sintactic într-un discurs în care apar combinate elemente lingvistice cu instrumente informatice.

Publié dans A scrie şi… a şti să scrii | Pas de Commentaire »

Gramatica nu te învață să scrii corect

Posté par Constanta-Ecaterina Naidin le 18 janvier 2019

Multă lume își imaginează că dacă știi gramatică, știi tot ce îți trebuie pentru a scrie corect. Nimic mai fals! Dacă nu cunoști normele de prezentare a documentului pe care îl scrii și nu stăpânești întru totul dispozitivul pe care îl folosești pentru a scrie, gramatica nu te poate ajuta să scrii corect nici măcar… o carte de gramatică.

Imaginea de mai jos reprezintă un fragment din Gramatica de bază a limbii române, girată de Academia Română, cartea care ar trebui să fie de căpătâi pentru toată nația română. Din păcate, această carte conține mult mai multe greșeli de scriere decât deja celebrul manual de limba română pentru clasa a VI-a.

secvența cu en dash

Astfel, fraza introdusă prin  caracterul en dash, subliniată parțial în roșu, are la inițială o majusculă care încalcă atât norma internațională, cât și pe cea românească privitoare la scrierea cu literă mare după semnul „două puncte” (:). Într-un document științific sau didactic, după acest semn se scrie cu literă mare doar în câteva cazuri concrete:

1. Textul care urmează acestui semn este un citat care conține cel puțin o propoziție completă, încadrată de ghilimele. Nu este cazul exemplului analizat, nu avem niciun fel de ghilimele.

2. Primul cuvânt al textului care urmează acestui semn este un nume propriu. Nici aici nu este cazul frazei noastre.

3. Textul reprezintă o replică dintr-un dialog. Nu este cazul, deși acel en dash seamănă cu o linie de dialog (pentru care se folosește em dash).

4. Textul reprezintă un exemplu care ilustrează o teorie sau o regulă. Exemplele se scriu, de obicei, în caractere italice,  dar fraza pe care o analizăm nu este un exemplu și nu poate face, așadar, obiectul scrierii cu literă mare după semnul „două puncte”. 

5. Textul reprezintă un vers dintr-o poezie. De obicei, toate versurile încep cu literă mare, dar, într-un document științific sau didactic, versurile sunt, de regulă, citate, deci apar încadrate de ghilimele, ca în primul nostru caz.

6. Textul subordonat acestui semn reprezintă un element al unei enumerări verticale, respectiv o frază sau o propoziție de sine stătătoare. Ar putea fi cazul frazei noastre, simbolul introductiv ne poate duce cu gândul la o enumerare, la fel și dispoziția spațială a frazei astfel introduse, imediat sub pasajul încheiat cu semnul „două puncte”. Numai că o enumerare este enumerare doar atunci când are cel puțin două elemente înseriate, or, aici, avem o singură frază completă, deci nu putem avea o enumerare. Majuscula inițială și jalonul introductiv sunt incorect folosite în această frază, textul în cauză avea nevoie de o altfel de organizare.

După părerea mea, autorii de gramatici academice ar trebui să știe când se scrie cu literă mare după semnul „două puncte”, dar și să numere până la doi. 

Iar dacă privim mai jos, observăm două fraze care conțin același tip de informație ca cea din fraza pe care o analizăm, dar care fac parte dintr-o enumerare și sunt introduse printr-un anumit tip de jaloane enumerative. Într-un document științific sau didactic, informațiile care au același fond îmbracă aceeași formă, iar această regularitate conferă coerență acelui document. În acest exemplu din cartea Academiei, aceluiași fond i s-au atribuit forme diferite, ceea ce nu se face nici măcar într-un referat de liceu, darămite într-o gramatică a Academiei.

Din păcate, astfel de structurări eronate apar în toate paginile acestei cărți. Fiecare capitol are un alt autor, care interpretează diferit organizarea unui text, ceea ce face din această lucrare un document lipsit de uniformitate, incoerent și greu de citit.

Dacă un corector profesionist s-ar apleca asupra acestui document, dimensiunea șantierului pe care ar trebui să îl deschidă l-ar îngrozi. Acest document este girat de cea mai prestigioasă instituție din țara aceasta, dar prezentarea sa conține puncte finale aiurea (care nu închid nimic sau închid ce n-ar trebui închis), discontinuități sintactice, jaloane enumerative care nu introduc același tip de informație, enumerări verticale care continuă după un punct final și încă multe alte greșeli. Le-am putea trata ca pe niște aspecte minore (un punct, o literă mare), dar este vorba tocmai de acele practici greșite pe care ne străduim să le evităm încă din clasa întâi. 

De exemplu, aș vrea să îmi explice și mie cineva ce anume închide punctul pe care l-am subliniat în roșu în imaginea de mai jos. Dacă nu ar fi fost acea paranteză, s-ar fi pus punct după semnul exclamării? Și de când, în limba română, paranteza care nu include o frază de sine stătătoare poate fi deschisă după un semn de punctuație finală, precum semnul exclamării? La fel, de când, în limba română, o informație esențială poate fi trecută în paranteză?

al doilea punct

Și o observație de finețe: semnul exclamării plasat după interjecția „mamă-mamă” nu trebuia formatat cu atribut „bold”, pentru că nu face parte din structura acestei interjecții, ci încheie fraza în care această interjecție apare. Așa ar trebui să arate o prezentare impecabilă, dar gramatica de față nu are această dimensiune, este un document construit cu multă lene intelectuală.

Ce să ne mai mirăm că niște profesori de limba română au scris niște manuale cu greșeli!

Publié dans A scrie şi… a şti să scrii | Pas de Commentaire »

„Cursiv” nu este sinonim cu „italic” sau „aldin”

Posté par Constanta-Ecaterina Naidin le 15 janvier 2019

În terminologia de specialitate consacrată scrierii corecte în limba română există o confuzie între termenii „cursiv, „italic” și „aldin”. Astfel, caracterele cursive sunt socotite a fi totuna cu caracterele italice sau aldine. Chiar DEX  consideră că sinonimul pentru „cursiv” este „italic”. Or, această „sinonimie” apărută în spațiul românesc contrazice adevărul științific.

Scrierea cursivă este o formă a caligrafiei, literele sunt scrise de mână, sunt drepte sau ușor aplecate spre dreapta și legate între ele. Era scrierea folosită în vechile texte latinești. Acest tip de scriere l-a inspirat în 1501 pe Aldo Manuzio, un tipograf venețian, care i-a cerut lui Francesco Griffo să-i creeze un set de caractere înclinate care să-l avantajeze comercial. Aceste caractere au fost numite mai întâi „litere venețiene”, apoi „aldine” (de la Aldo, numele tipografului), apoi „italice” (pentru că au fost create în Italia). Particularitatea acestor caractere italice sau aldine este că nu sunt legate, ci doar aplecate spre dreapta, iar acest lucru îl poate descoperi oricine lucrând în Word, de exemplu.

Dar confuzia din lucrările noastre de referință este atât de mare, încât întâlnim frecvent formulări ca aceasta: „Cînd sînt citate într-un text titlurile se marchează fie prin ghilimele, fie prin scrierea cu caractere cursive în texte tipărite, respectiv prin subliniere în textele scrise de mînă sau dactilografiate.” Sublinierea îmi aparține în textul citat, nu îi voi da sursa, dar poate fi găsită cu ușurință pe internet.

Să vorbești despre „caractere cursive în texte tipărite” pentru a reda un titlu este o mare greșeală, pentru că în tipografie caracterele cursive sunt cele care imită scrierea de mână, există chiar seturi de fonturi create în acest scop (Allura, Miama, Odstemplik, Petit Formal Script etc.). Folosirea acestora într-un text științific pentru titluri sau pentru orice altceva este de prost gust. Caracterele cursive sunt folosite în abecedare, pentru a reda forma literelor scrise de mână, sau în unele documente comerciale, pentru a sublinia dimensiunea personală a acestora (invitații, afișe, felicitări etc.).

Aceste „caractere cursive” pe care le tot întâlnim prin lucrările lingvistice de la noi ar trebui să fie „caracterele italice” sau cele formatate cu atribut italic ale fontului în care scriem, numai că cei care ni le recomandă nu știu că este vorba despre două tipuri distincte de caractere tipografice.

În ultima vreme, am tot citit lucrări care ar trebui să reglementeze scrierea corectă în limba română și convingerea mea este că toate trebuie rescrise, pentru că au foarte multe greșeli, începând cu terminologia inadecvată până la contrazicerea propriilor reguli sau la insuficiența informațiilor privitoare la subiectul tratat.

Publié dans A scrie şi… a şti să scrii | Pas de Commentaire »

Între limbaj și metalimbaj

Posté par Constanta-Ecaterina Naidin le 16 septembre 2018

Recentul scandal al manualelor școlare a scos în evidență un lucru îngrijorător: realizatorii manualelor nu au cunoștințele necesare unei bune prezentări tipografice a acestora și nu pot recunoaște o greșeală tipografică. Ei sunt pregătiți doar pentru a recunoaște că au făcut greșeli lingvistice ca cele din imaginea de mai jos (A536.pdf, pag. 183). 

 

greseli manual lui doamnei

 

Când vine vorba de prezentarea tipografică, există cel puțin un făcător de manuale românești care nu vede nicio diferență între alegerile tipografice pe care le face un editor pentru a evidenția din punct de vedere vizual elementele unei norme, iar dacă încerci să îi arăți care este această diferență, te amenință cu avocații.

Mi s-a întâmplat personal, atunci când am postat în spațiul public o imagine în care lipsa de evidențiere tipografică a unor fraze de sine stătătoare, cuprinse între paranteze și inserate într-o altă frază de sine stătătoare, transformă aceste fraze în abateri de la norma stabilită în cuprinsul paragrafului 287 din ultimul  Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, lucrare de referință destul de veche, dar al cărei conținut nu poate fi contestat.

Modul de lucru defectuos apare în imaginea de mai jos, unde se vede clar cum norma, românească și internațională, este rușinos încălcată în cazul folosirii parantezelor.

pag.105, păpușă

Spre surprinderea mea, doamna responsabilă de realizarea impecabilă a acestor manuale postează și dumneaei în spațiul public o serie de imagini extrase din GALR și GBLR, care par să ilustreze același mod de lucru, și mă acuză public că am inventat o greșeală, pentru că și în GALR și în GBLR ar exista fraze ca cele pe care eu le-am considerat greșite.

Numai că doamna în cauză nu a observat că toate frazele din respectivele gramatici, prezentate ca argument pentru pretinsa mea greșeală, erau formatate cu atribut italic, ceea ce reprezintă tradiția și norma internațională de introducere a exemplelor în lucrările lingvistice, în cele didactice și în dicționare. Aș adăuga chiar că GBLR, ultima gramatică a Academiei, a renunțat la punctul final atunci când a introdus respectivele exemple între paranteze, apropiindu-se de modelul de lucru al gramaticilor moderne care i-au inspirat conținutul (de exemplu, GBLR scoate din sintaxa limbii române „atributul”, înlocuindu-l cu „complementul numelui”, familiar francofonilor).

Această normă internațională se bazează pe concepte demult intrate în lucrările științifice, începând cu mai vechea diferență dintre uzaj și mențiune, continuând cu autonimia, descoperită în 1934 de către un logician, pentru a se ajunge la distincția, unanim acceptată în lumea științifică, dintre limbaj și metalimbaj.

Aceste categorii sunt cunoscute lingviștilor și editorilor, iar prezentarea lor tipografică se bazează pe niște reguli care să le diferențieze vizual, așa cum se întâmplă în cazul tratării tipografice a definiției (discursul metalingvistic) și a exemplului într-o lucrare lingvistică sau didactică. Într-o lume a diversificării tehnicilor de imprimare, atributul italic rămâne cel mai folosit instrument de evidențiere a exemplelor, deși există și variante mai scumpe, precum trecerea pe rândul următor (mult spațiu) sau formatarea cu atribut color aplicat tuturor elementelor unui exemplu (costuri mai mari).

Și dacă, să presupunem, doamna ar avea dreptate și nu ar trebui să existe nicio diferențiere vizuală în prezentarea tipografică a exemplelor, atunci conținutul GALR ar fi în întregime greșit, pentru că acolo există paranteze conținând exemple formate din serii de fraze complete (cu majusculă și punct final), formatate cu atribut italic, despărțite prin virgule și plasate în interiorul altor fraze, or norma nu admite virgulă după punct final, nici literă mare (majusculă de poziție) după virgulă.

La fel s-ar întâmpla și cu manualul pe care l-a realizat, unde numărul greșelilor ar spori, pentru că fraze complete urmate de virgulă, dar formatate cu atribut italic, există și în acest manual, dar nu pot fi contestate pentru că sunt „salvate” tocmai de caracterele italice în care au fost scrise. Însă, după logica expusă mai sus, care nu vede nicio diferență între limbaj și metalimbaj, între text formatat cu atribut italic și text normal, aceste fraze ar trebui să fie greșite, din același motiv expus mai sus: norma nu admite virgulă după punct final, nici literă mare (majusculă de poziție) după virgulă.

Ar fi fost bine dacă doamna despre care vorbesc ar fi cunoscut aceste lucruri, indispensabile bagajului cultural al unui filolog, înainte de a mă amenința cu avocatul. Am fi avut manuale mult mai bune și am fi învățat cu toții că modelul de lucru nu este normă, dar că, în cele mai multe cazuri, o respectă și ne rămâne nouă să fim suficient de pregătiți pentru a recunoaște căile prin care o face.

 

Publié dans A scrie şi… a şti să scrii | Pas de Commentaire »

12345...7
 

projet robot |
L.DUMON |
Référentiel de Naissance |
Unblog.fr | Créer un blog | Annuaire | Signaler un abus | TRAVAUX PRATIQUES DE PHYSIQUE
| simao25
| ECO---Blog