• Accueil
  • > Archives pour janvier 2019

Dubla evidențiere

Posté par Constanta-Ecaterina Naidin le 27 janvier 2019

 

Există mai multe moduri de a evidenția sau de a pune în valoare un cuvânt sau un grup de cuvinte:

– ghilimelele;

– caracterele italice;

– caracterele îngroșate (boldate);

– majusculele sau capitalele;

– sublinierea.

Folosirea corectă a acestor modalități de evidențiere face parte din portofoliul profesional al tipografilor și al editorilor. Dar, în era digitală, puțini sunt aceia care își dau seama că folosirea caracterelor de tipar presupune și aplicarea unor cunoștințe din domeniul tipografiei; cât despre editori, am văzut cazul manualelor școlare care au propagat niște modele de scriere pe care nimeni nu le-a controlat. Sau, mai degrabă, nimeni nu a știut ce și cum să controleze.

Însă nu trebuie să ai cine știe ce pregătire tipografică sau editorială ca să îți dai seama că este inutil și redundant să amesteci aceste modalități de evidențiere. Chiar când eram mici, doamna învățătoare ne interzicea să subliniem cu o linie textul închis între ghilimele, dar câți dintre noi își mai amintesc de acele lecții atât de utile și de prețioase?

Dubla evidențiere se întâlnește, din păcate, în toate tipurile de documente, unele mai pretențioase decât altele. De exemplu, în scrierea numelor instituțiilor: Liceul „Voltaire”, Școala „Mihai Eminescu”.
Eu nu folosesc ghilimele pentru a încadra numele instituțiilor. Nu se folosesc în nicio limbă civilizată în acest context și nici măcar în limba română nu ar trebui să fie folosite, pentru că ultima ediție a Îndreptarului ortografic, ortoepic și de punctuație nu are niciun paragraf consacrat acestui tip de ghilimele. Majusculele inițiale sunt suficiente pentru a sublinia importanța acestor nume. Dar unii redactori nu se mulțumesc doar cu ghilimelele, ci parazitează și niște majuscule cu ele: Colegiul Național „MARIE CURIE” sau Institutul „ION POPESCU”.

Însă cel mai frecvent caz de parazitism este cel al ghilimelelor care încadrează un text scris în caractere italice, printre care se mai ițesc și câteva caractere îngroșate. Evitarea combinării caracterelor italice cu ghilimelele ține de cunoașterea „misiunii” lor. În toate cărțile de specialitate scrie că ghilimelele și caracterele italice se concurează în privința introducerii unui citat sau a unui discurs direct. (În cărțile în limba română se vorbește despre „caractere cursive”, dar este vorba despre o eroare izvorâtă din necunoașterea diferenței dintre „caracterele cursive” și „caracterele italice”.)

Pe de altă parte, ghilimelele și caracterele italice au și „misiuni” proprii care complică foarte mult sarcina celui care vrea să le combine atunci când, de exemplu, trebuie să introducă un citat în citat sau un cuvânt străin neadaptat. 

În concluzie, ori e una, ori e alta, dar niciodată ghilimele și caractere italice la un loc.

La fel, combinarea celorlalte modalități de evidențiere nu este recomandată în afara contextelor care le autorizează (ierarhizarea titlurilor, de exemplu, nu admite combinarea majusculelor italice cu atributul bold decât în cazul unor stiluri de titlu bine definite).

Eu citesc acum o programă școlară făcută de Institutul de Științe ale Educației și mă exasperează abuzul de caractere italice parazitate de ghilimele, nici acelea introduse cum trebuie. Oare de ce vor unii să ne coboare la nivelul lor, pretinzând că ne perfecționează? Și cât vor mai fi tolerate aceste pretinse „științe ale educației”?

 

 

 

 

 

Publié dans Divers | Pas de Commentaire »

Gramatica nu te învață să scrii corect

Posté par Constanta-Ecaterina Naidin le 18 janvier 2019

Multă lume își imaginează că dacă știi gramatică, știi tot ce îți trebuie pentru a scrie corect. Nimic mai fals! Dacă nu cunoști normele de prezentare a documentului pe care îl scrii și nu stăpânești întru totul dispozitivul pe care îl folosești pentru a scrie, gramatica nu te poate ajuta să scrii corect nici măcar… o carte de gramatică.

Imaginea de mai jos reprezintă un fragment din Gramatica de bază a limbii române, girată de Academia Română, cartea care ar trebui să fie de căpătâi pentru toată nația română. Din păcate, această carte conține mult mai multe greșeli de scriere decât deja celebrul manual de limba română pentru clasa a VI-a.

secvența cu en dash

Astfel, fraza introdusă prin  caracterul en dash, subliniată parțial în roșu, are la inițială o majusculă care încalcă atât norma internațională, cât și pe cea românească privitoare la scrierea cu literă mare după semnul „două puncte” (:). Într-un document științific sau didactic, după acest semn se scrie cu literă mare doar în câteva cazuri concrete:

1. Textul care urmează acestui semn este un citat care conține cel puțin o propoziție completă, încadrată de ghilimele. Nu este cazul exemplului analizat, nu avem niciun fel de ghilimele.

2. Primul cuvânt al textului care urmează acestui semn este un nume propriu. Nici aici nu este cazul frazei noastre.

3. Textul reprezintă o replică dintr-un dialog. Nu este cazul, deși acel en dash seamănă cu o linie de dialog (pentru care se folosește em dash).

4. Textul reprezintă un exemplu care ilustrează o teorie sau o regulă. Exemplele se scriu, de obicei, în caractere italice,  dar fraza pe care o analizăm nu este un exemplu și nu poate face, așadar, obiectul scrierii cu literă mare după semnul „două puncte”. 

5. Textul reprezintă un vers dintr-o poezie. De obicei, toate versurile încep cu literă mare, dar, într-un document științific sau didactic, versurile sunt, de regulă, citate, deci apar încadrate de ghilimele, ca în primul nostru caz.

6. Textul subordonat acestui semn reprezintă un element al unei enumerări verticale, respectiv o frază sau o propoziție de sine stătătoare. Ar putea fi cazul frazei noastre, simbolul introductiv ne poate duce cu gândul la o enumerare, la fel și dispoziția spațială a frazei astfel introduse, imediat sub pasajul încheiat cu semnul „două puncte”. Numai că o enumerare este enumerare doar atunci când are cel puțin două elemente înseriate, or, aici, avem o singură frază completă, deci nu putem avea o enumerare. Majuscula inițială și jalonul introductiv sunt incorect folosite în această frază, textul în cauză avea nevoie de o altfel de organizare.

După părerea mea, autorii de gramatici academice ar trebui să știe când se scrie cu literă mare după semnul „două puncte”, dar și să numere până la doi. 

Iar dacă privim mai jos, observăm două fraze care conțin același tip de informație ca cea din fraza pe care o analizăm, dar care fac parte dintr-o enumerare și sunt introduse printr-un anumit tip de jaloane enumerative. Într-un document științific sau didactic, informațiile care au același fond îmbracă aceeași formă, iar această regularitate conferă coerență acelui document. În acest exemplu din cartea Academiei, aceluiași fond i s-au atribuit forme diferite, ceea ce nu se face nici măcar într-un referat de liceu, darămite într-o gramatică a Academiei.

Din păcate, astfel de structurări eronate apar în toate paginile acestei cărți. Fiecare capitol are un alt autor, care interpretează diferit organizarea unui text, ceea ce face din această lucrare un document lipsit de uniformitate, incoerent și greu de citit.

Dacă un corector profesionist s-ar apleca asupra acestui document, dimensiunea șantierului pe care ar trebui să îl deschidă l-ar îngrozi. Acest document este girat de cea mai prestigioasă instituție din țara aceasta, dar prezentarea sa conține puncte finale aiurea (care nu închid nimic sau închid ce n-ar trebui închis), discontinuități sintactice, jaloane enumerative care nu introduc același tip de informație, enumerări verticale care continuă după un punct final și încă multe alte greșeli. Le-am putea trata ca pe niște aspecte minore (un punct, o literă mare), dar este vorba tocmai de acele practici greșite pe care ne străduim să le evităm încă din clasa întâi. 

De exemplu, aș vrea să îmi explice și mie cineva ce anume închide punctul pe care l-am subliniat în roșu în imaginea de mai jos. Dacă nu ar fi fost acea paranteză, s-ar fi pus punct după semnul exclamării? Și de când, în limba română, paranteza care nu include o frază de sine stătătoare poate fi deschisă după un semn de punctuație finală, precum semnul exclamării? La fel, de când, în limba română, o informație esențială poate fi trecută în paranteză?

al doilea punct

Și o observație de finețe: semnul exclamării plasat după interjecția „mamă-mamă” nu trebuia formatat cu atribut „bold”, pentru că nu face parte din structura acestei interjecții, ci încheie fraza în care această interjecție apare. Așa ar trebui să arate o prezentare impecabilă, dar gramatica de față nu are această dimensiune, este un document construit cu multă lene intelectuală.

Ce să ne mai mirăm că niște profesori de limba română au scris niște manuale cu greșeli!

Publié dans A scrie şi… a şti să scrii | Pas de Commentaire »

„Cursiv” nu este sinonim cu „italic” sau „aldin”

Posté par Constanta-Ecaterina Naidin le 15 janvier 2019

În terminologia de specialitate consacrată scrierii corecte în limba română există o confuzie între termenii „cursiv, „italic” și „aldin”. Astfel, caracterele cursive sunt socotite a fi totuna cu caracterele italice sau aldine. Chiar DEX  consideră că sinonimul pentru „cursiv” este „italic”. Or, această „sinonimie” apărută în spațiul românesc contrazice adevărul științific.

Scrierea cursivă este o formă a caligrafiei, literele sunt scrise de mână, sunt drepte sau ușor aplecate spre dreapta și legate între ele. Era scrierea folosită în vechile texte latinești. Acest tip de scriere l-a inspirat în 1501 pe Aldo Manuzio, un tipograf venețian, care i-a cerut lui Francesco Griffo să-i creeze un set de caractere înclinate care să-l avantajeze comercial. Aceste caractere au fost numite mai întâi „litere venețiene”, apoi „aldine” (de la Aldo, numele tipografului), apoi „italice” (pentru că au fost create în Italia). Particularitatea acestor caractere italice sau aldine este că nu sunt legate, ci doar aplecate spre dreapta, iar acest lucru îl poate descoperi oricine lucrând în Word, de exemplu.

Dar confuzia din lucrările noastre de referință este atât de mare, încât întâlnim frecvent formulări ca aceasta: „Cînd sînt citate într-un text titlurile se marchează fie prin ghilimele, fie prin scrierea cu caractere cursive în texte tipărite, respectiv prin subliniere în textele scrise de mînă sau dactilografiate.” Sublinierea îmi aparține în textul citat, nu îi voi da sursa, dar poate fi găsită cu ușurință pe internet.

Să vorbești despre „caractere cursive în texte tipărite” pentru a reda un titlu este o mare greșeală, pentru că în tipografie caracterele cursive sunt cele care imită scrierea de mână, există chiar seturi de fonturi create în acest scop (Allura, Miama, Odstemplik, Petit Formal Script etc.). Folosirea acestora într-un text științific pentru titluri sau pentru orice altceva este de prost gust. Caracterele cursive sunt folosite în abecedare, pentru a reda forma literelor scrise de mână, sau în unele documente comerciale, pentru a sublinia dimensiunea personală a acestora (invitații, afișe, felicitări etc.).

Aceste „caractere cursive” pe care le tot întâlnim prin lucrările lingvistice de la noi ar trebui să fie „caracterele italice” sau cele formatate cu atribut italic ale fontului în care scriem, numai că cei care ni le recomandă nu știu că este vorba despre două tipuri distincte de caractere tipografice.

În ultima vreme, am tot citit lucrări care ar trebui să reglementeze scrierea corectă în limba română și convingerea mea este că toate trebuie rescrise, pentru că au foarte multe greșeli, începând cu terminologia inadecvată până la contrazicerea propriilor reguli sau la insuficiența informațiilor privitoare la subiectul tratat.

Publié dans A scrie şi… a şti să scrii | Pas de Commentaire »

 

projet robot |
L.DUMON |
Référentiel de Naissance |
Unblog.fr | Créer un blog | Annuaire | Signaler un abus | TRAVAUX PRATIQUES DE PHYSIQUE
| simao25
| ECO---Blog