• Accueil
  • > Archives pour le Samedi 7 mai 2011

A scrie și… a ști să scrii

Posté par Constanta-Ecaterina Naidin le 7 mai 2011

 

Noile tehnologii au înregistrat o difuzare extraordinară, iar stăpânirea acestora de către publicul larg a reprezentat încă de la început o provocare ambițioasă căreia s-au grăbit să-i răspundă aproape toate domeniile vieții sociale.

Competiția s-a accentuat atunci când informatica a pus la dispoziția fiecărui utilizator de computer personal cel puțin un program de editare cu care acesta să poată scrie singur documente dintre cele mai sofisticate fără a face apel la serviciile unor secretari sau tipografi, adică la singurii specialiști care-și disputau până acum câțiva ani scrierea unei pagini în alt mod decât cel olograf.

Învățământul se numără printre domeniile care utilizează această practică modernă de editare, înțelegându-i rolul inovativ în cadrul unei pedagogii active. Astăzi tot mai mulți cercetători, profesori, studenți sau chiar elevi se află în poziția de editori ai propriilor rapoarte, lucrări, referate etc.

Simplul fapt însă de a a ne afla în fața unei tastaturi și a începe procesarea unui text nu garantează calitatea acestuia și nici pe cea a pregătirii noastre dacă nu respectăm anumite norme de prezentare.

Fiecare știință are propriile reguli, iar ignorarea acestora poate conduce la adâncirea diferenței dintre a scrie și a ști să scrii, mai ales că tot informatica permite și vizibilitatea acestor documente prin transmiterea electronică (e-mail) sau publicarea pe internet cu ajutorul unor interfețe web tot mai accesibile: site‑uri, bloguri, forumuri, rețele de socializare, chaturi etc. Chiar dacă unele dintre aceste căi electronice de comunicare permit și o relaxare a normelor de scriere consacrate, această nonșalanță intelectuală nu îi este îngăduită niciunui specialist, cu atât mai puțin unui profesor al cărui rol educativ presupune atât deținere, cât și transmitere de informații corecte.

Din păcate, o mare parte dintre documentele care apar pe internet și care au ca autori profesori nu fac decât să ilustreze graba acestora de a populariza un subiect, considerat probabil necesar sau chiar pasionant, și mai puțin preocuparea lor față de modul în care prezintă destinatarilor respectivul subiect.

Și ar fi foarte bine dacă aș vorbi doar despre « l’ignorance désolante des règles de composition typographique de certains soi‑disant enseignants », ca să îl citez pe Yves Perrousseaux, autorul unui Manuel de typographie française élémentaire, lucrare de referință în materie de scriere computerizată în Franța.

Aceste reguli tipografice au apărut în același timp cu textul tipărit și menirea lor a fost de la început să asigure oricărui document lizibilitate, aspect plăcut, coerență. Create de către tipografi, normele tipografice au fost preluate de către tehnologiile de editare computerizată și vizează, printre altele, spațierea asociată cuvintelor și semnelor de punctuație, scrierea cu majuscule, abrevierile, scrierea numerelor, scrierea datei, divizarea unui text, scrierea unor referințe bibliografice etc.

Normele tipografice sunt culturale și traduc experiența de secole a unei limbi în evoluția sa de la mesajul oral la cel scris. De exemplu, ghilimelele diferă ca formă de la o țară la alta, iar un autor modern și exigent nu va face confuzie între ghilimelele franțuzești, englezești sau românești.

Elaborarea acestor norme revine unor organisme naționale sau internaționale. În unele țări există coduri tipografice și chiar reglementări oficiale privitoare la forma scrisă a documentelor difuzate în limba acelei țări. Respectarea acestor norme nu este obligatorie, dar încălcarea lor poate aduce multe neplăceri autorului, mergând de la slaba receptare a mesajului până la critici dintre cele mai acide.

În Franța, de exemplu, orice document conceput cu mijloace de scriere mecanică sau computerizată trebuie să se conformeze termenilor grupați în Règles typographiques en usage à l’Imprimerie nationale sau în Code typographique, lucrări cu caracter oficial, reactualizate în fiecare an.

În România, din păcate, în ciuda numeroaselor apeluri către Academia Română de a edita un cod tipografic românesc, acesta nu a fost încă elaborat. O parte dintre regulile oficiale de scriere a unui document ce urmează a fi imprimat sunt enunțate în Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a V-a, 1995, apărut sub egida Academiei Române și în Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a (DOOM 2), 2005. Altele însă se raportează la tradiția tipografică din țara noastră, la reglementările internaționale (scrierea simbolurilor pentru unitățile de măsură, de exemplu), precum și la anumite cutume impuse de folosirea funcțiilor universal valabile ale unor programe de editare cum ar fi aplicarea foilor de stil sau a unor protocoale de marcaj în Word. Să reținem totuși că aceste din urmă cunoștințe, de natură informatică, țin mai mult de obiectul de activitate al operatorului pe calculator decât de cel al tipografului.

Ceea ce ne obligă oricum ca, atunci când ne așezăm în fața tastaturii pentru a scrie un text pe care, printr-un mijloc sau altul, îl vom face public, să ne gândim că cititorul nostru așteaptă de la noi, profesori fiind, trei cerințe esențiale: cunoașterea temeinică a limbii (ortografie, gramatică, lexic, punctuație), aplicarea regulilor tipografice specifice limbii în care scriem, folosirea corectă a funcțiilor aferente programului de editare ales.

Pe un site pedagogic sau într-o publicație cu conținut didactic, nerespectarea acestor trei cerințe nu are nicio scuză. Faptul că noi nu ne ridicăm la un anumit nivel nu înseamnă că trebuie să ne coborâm și cititorul care, în fața unor documente incorect prezentate, poate să reacționeze sau, și mai rău, să ne urmeze exemplul.

Din combinarea primelor două cerințe, s‑a dezvoltat în Franța, un termen foarte interesant: ortotipografia. Nu este vorba de un cuvânt compus, cum s‑ar putea crede la prima vedere, care să însemne tipografie corectă, ci este unul dintre acele mots-valises, frecvente în lexicul francez, un fel de doi într‑unul, care se referă la ansamblul regulilor ortografice și tipografice în același timp. Mai ales că scrierea unor structuri lexicale presupune atât cunoștințe de ortografie, cât și de tipografie, cum ar fi scrierea cu majuscule care are puterea de a schimba sensul aceluiași cuvânt.

De exemplu, blogul pe care l-am creat se numește La campagne du français, unde cuvântul français este scris cu literă mică. Altul ar fi fost sensul dacă aș fi scris acest cuvânt cu literă mare.

Un exemplu mai subtil și șocant aș spune, pentru că apare la acest nivel, l‑am întâlnit în redactarea, în anul 2006, a subiectului pentru examenul național de titularizare la limba franceză: Eugène Ionesco et le Nouveau Théâtre. Un candidat ghiduș ar fi putut scrie că Eugène Ionesco n-a avut nicio legătură cu le Nouveau Théâtre, pentru că scrierea cu majusculă inițială a determinantului cuvântului théâtre atrage după sine și scrierea cu majusculă inițială a acestui cuvant (scriere care nu este totuși obligatorie), iar această nouă expresie se referă la o instituție, la o trupă de teatru, la o sală de spectacol, chiar la un edificiu, și nicidecum la vreo mișcare artistică, așa cum presupun că au avut în intenție autorii acestui subiect. Aceste subtilități ortografice îi erau binecunoscute lui Eugène Enesco care, pe lângă dramaturg, a fost și corector (una dintre meseriile sale mai puțin cunoscute). Cine nu își amintește de Illustre Théâtre al lui Molière? Încercați și o căutare, pe internet sau în cărțile de specialitate, veți găsi « nouveau théâtre » ca mișcare artistică și Nouveau Théâtre, Grand Théâtre ca instituții. Răul însă a fost făcut, foarte mulți profesori de franceză scriu Nouveau Théâtre gândindu-se la mișcarea artistică, după modelul promovat de subiectul ministerial și făcând probabil o legătură și cu Nouveau Roman, a cărui grafie cu majuscule este acceptată pentru că nu dă naștere la confuzii de genul celei expuse mai sus, dar nu este obligatorie.

Și ca să rămânem aproape de tema și de examenul de titularizare la franceză, anul acesta, subiectul la literatură era despre, n‑o să vă vină să credeți, același scriitor: Eugène Ionesco et l’anti-théâtre. Grafia cu cratimă aparține celui care a redactat subiectul. La nivel național, să propagi și să ceri rezolvare pe o temă scrisă greșit este scandalos, este revoltător! Ironia este că nimeni nu a sesizat această greșeală și, urmărind forumul ministerului de resort, am văzut cum tinerii profesori ce trecuseră prin acest examen se străduiau să nu piardă acea cratimă care, în limba franceză, după anti, apare doar în câteva cazuri concrete. Cum să îți explici astfel de scăpări la nivel de Minister al Educației?

De altfel, multe alte documente ce apar pe site‑ul www.edu.ro conțin greșeli inimaginabile, mai ales de procesare a textului, încât stai și te întrebi: ne cred proști sau vor să ne prostească? Evident, există și o a treia întrebare!

Să o găsească altcineva, eu mă voi mulțumi cu altele, tot atât de interesante. Cum să folosești alt fel de ghilimele decât cele românești, când reglementarea folosirii lor apare chiar într-un document Word pe site-ul Academiei Române, cum să faci confuzie între cratimă și linia de pauză și să le folosești indistinct una în locul celeilalte în același corp de text, cum să nu fii atent la spațiere, cum să nu respecți toate etapele unei enumerări pe verticală, cum să scrii fără semne diacritice? Și multe altele care ne sunt bogat ilustrate pe site‑ul Ministerului Educației din România și pe alte câteva site‑uri înfrățite destinate profesorilor români sau, cireașa de pe tort, create de către aceștia.

Îmi rezerv dreptul de a le expune într‑un alt articol.

 

Publié dans A scrie şi… a şti să scrii | Pas de Commentaire »

Academia Română şi… ghilimelele

Posté par Constanta-Ecaterina Naidin le 7 mai 2011

Am în faţă un exemplar al Îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, apărut sub egida Academiei Române în 1995 la editura Univers Enciclopedic, lucrare de referinţă pentru punctuaţia limbii române, aşa cum vedem precizat chiar pe site-ul Academiei în articolul „Punctuaţia limbii române. I. Ghilimelele”.

L-am deschis pentru a mă lămuri în legătură cu două cazuri concrete de folosire a ghilimelelor: titlurile articolelor şi numele instituţiilor. Spre dezamăgirea mea, nu am găsit deloc un răspuns mulţumitor, ba chiar am sesizat unele contradicţii de-a dreptul bizare pentru nivelul ştiinţific al instituţiei.

În ce priveşte titlurile, corpul lucrării face, în cuprinsul paragrafului 273, o singură menţiune privitoare la „titlurile operelor literare, artistice, ştiinţifice şi ale publicaţiilor”, anume că acestea pot fi puse între „semnele citării” – sintagma folosită pentru ghilimele – „atunci când aceste titluri sunt folosite într-o frază”. Vagă şi incompletă, dată fiind varietatea titlurilor şi a ocurenţelor lingvistice în care acestea pot să apară (titlul unei poezii în vecinătatea titlului volumului din care face parte sau cel al unui capitol dintr-o lucrare în acelaşi context cu titlul acelei lucrări într-o referinţă bibliografică, titlul scris de mână şi titlul scris cu ajutorul unui program computerizat de editare etc.), această recomandare este contrazisă de modul în care apare citat titlul Îndreptarului în corpul articolului mai sus amintit, respectiv fără ghilimele, doar prin scrierea sa cu caractere italice. Este modalitatea de scriere pe care eu însămi am adoptat-o, fiind mai apropiată de cea franceză unde scrierea cu ghilimele a titlului unei lucrări apare doar în textele scrise de mână, scrierea computerizată păstrând ghilimelele pentru titlul unei părţi dintr-o lucrare mai mare, în contexte bine definite. Oricum, alta este situaţia textelor franceze a căror scriere, olografă, mecanică sau computerizată, este strict reglementată prin intermediul unor lucrări cu caracter oficial, elaborate şi actualizate chiar de către Academia Franceză. Lipsa preocupării Academiei Române pentru modul de scriere computerizată în limba română este de neînţeles în condiţiile în care evoluţia rapidă a noilor tehnologii a condus la o adevărată democratizare a folosirii acestora.

Cât despre scrierea cu sau fără ghilimele a numelor de instituţii, niciunul dintre paragrafele referitoare la ghilimele din cuprinsul Îndreptarului nu conţine vreo informaţie în acest sens. Concluzia firească ar fi că numele acestor instituţii nu se scriu între ghilimele, mai ales în cazul scrierii mecanice sau computerizate, aşa cum se întâmplă în limbile franceză sau engleză, ca să le luăm doar pe cele mai cunoscute. Cu toate acestea, publicaţiile româneşti, documentele oficiale abundă în grafii de genul Liceul „Mihai Eminescu” sau Şcoala „Tudor Vladimirescu”, le-am scris la întâmplare, fără a face vreo trimitere anume. Doar universităţile sunt ceva mai circumspecte şi nu folosesc întotdeauna ghilimelele atunci când îsi „declară” în scris numele. Aceste ghilimele sunt redundante, rolul lor de punere în evidenţă în textul scris de mână este anulat de varietatea procedeelor pe care le oferă în acest sens un program computerizat de editare. Dar, ca să ne bage de tot în ceaţă, Academia Română nu suflă o vorbă despre ghilimelele numelor de instituţii, însă ne dă, pe copertă, un exemplu năucitor: INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ APLICATĂ „IORGU IORDAN“. Lăsând la o parte faptul că niciun institut lingvistic din lumea asta, cu puţin respect pentru ştiinţa numită Lingvistică, nu şi-ar scrie numele folosind şi majuscule, şi ghilimele, luaţi şi admiraţi ghilimelele: acestea nu sunt de tipul „99…99”, aşa cum tocmai ne-au fost recomandate de chiar distinsul Îndreptar ce poartă această copertă, ci de tipul „99…66”, adică aşa cum zice chiar articolul de pe site-ul Academiei să nu facem.

Publié dans A scrie şi… a şti să scrii | Pas de Commentaire »

 

projet robot |
L.DUMON |
Référentiel de Naissance |
Unblog.fr | Créer un blog | Annuaire | Signaler un abus | TRAVAUX PRATIQUES DE PHYSIQUE
| simao25
| ECO---Blog